Avocat penal Cluj - Cristian Gîndac

Criteriile generale de individualizare a pedepsei

Operațiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială, în raport cu gravitatea abstractă sau concretă a infracțiunii, cât și cu periculozitatea infractorului, pentru a asigura îndeplinirea scopului și funcțiilor acesteia, poartă denumirea de individualizare a pedepsei.^[1] Acestea sunt prevăzute ca mijloace de care trebuie să se folosească instanța de judecată la individualizarea sancțiunilor de drept penal, având caracterul de reguli generale sau principii privind datele sau elementele de natură să ajute la caracterizarea faptelor penale și a infractorilor.^[2] 

În accepțiunea actualului cod penal sunt reglementate la art. 74 criteriile generale de individualizare a pedepsei. Pentru a înțelege când și unde anume judecătorul va analiza cazul dedus judecății conform acestor criterii, vom descrie pe scurt etapele pe care le parcurge în stabilirea unei pedepse. Astfel, după analiza materialului probator administrat în cauză, din care rezultă că fapta există, a fost săvârșită de către inculpat și nu există nicio cauză care să înlăture răspunderea penală a acestuia sau caracterul ilicit al faptei săvârșite, judecătorul trebuie să stabilească o pedeapsă între limitele prevăzute de lege, în acest demers analizând criteriile generale de individualizare.

Așadar, art. 74 alin.(1) Cod penal prevede: Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului care se evaluează după următoarele criterii:

1. împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum şi mijloacele folosite – acest criteriu are în vedere analizarea tuturor elementelor care să contureze starea de fapt în care a fost comisă infracțiunea sau infracțiunile care fac obiectul dosarului. 

• împrejurări (locul, timpul): într-un mijloc de transport în comun, în timpul nopții, într-un hipermarket, în apartament, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, etc.
• modul de comitere – prin efracție, escaladare, prin folosirea de nume sau calități mincinoase, prin scoaterea din funcțiune a sistemului de supraveghere, prin violență, etc. 
• mijloacele folosite – arme, carduri de credit sau debit, chei adevărate sau false, rețele de socializare, mijloace de comunicare la distanță, exploziv, etc.

2. Starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită – Acest criteriu are în vedere starea de pericol creată în mod abstract prin comiterea faptei, chiar dacă în concret nu a fost creată o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită;

Exemplu: Prin furtul unui semafor dintr-o zonă intens circulată în scopul vânzării acestuia, chiar dacă nu s-a produs niciun accident, a fost pusă în pericol circulația pe drumurile publice.

3. Natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii

• natura poate fi, spre exemplu: viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane, distrugerea unor bunuri, infectarea unor persoane, falimentarea societății, trecerea frauduloasă a frontierei în scopul exploatării, etc; 
• gravitatea ar putea fi, cu titlu de exemplu: un anumit număr de zile de îngrijiri medicale, infestarea unui oraș, distrugerea unor componente ale rețelei de termoficare a unui județ, etc. 

4. Motivul săvârșirii infracțiunii şi scopul urmărit 

• mobilul (motivul) este impulsul^[3], sentimentul ce l-a determinat pe inculpat să comită infracțiunea acesta constituind cauza actului de vinovăție^[4], spre exemplu: lipsa necesităților, ura, lăcomia, răzbunarea, motiv de rasă, naționalitate, sex, etc.
• scopul constă în finalitatea urmărită de către făptuitor prin comiterea infracțiunii, ex: obținerea în mod injust de foloase patrimoniale necuvenite, producerea unor consecințe juridice, uciderea unei persoane, distrugerea unor bunuri, etc.

5. Natura şi frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului – acest criteriu are în vedere antecedentele infractorului, din care poate rezulta, spre exemplu o perseverență infracțională a acestuia de-a lungul timpului, fapt ce orientează judecătorul spre aplicarea unei pedepse orientate către maximul special prevăzut de lege; per a contrario, dacă inculpatul se află la primul contact cu legea penală, judecătorul se va orienta către o pedeapsă îndreptată spre minimul special.

6. Conduita după săvârșirea infracțiunii şi în cursul procesului penal – prin acest criteriu se analizează conduita făptuitorului după comiterea infracțiunii și pe tot parcursul procesului penal; 

Spre exemplu, făptuitorul, după aplicarea în mod repetat a unor lovituri de pumn, văzând că victima sângerează abundent, cheamă ambulanța sau se deplasează personal cu aceasta la un spital sau din contră, acesta părăsește victima în stare inconștientă; de asemenea, pe parcursul procesului penal, făptuitorul dă dovadă de o atitudine sinceră, recunoaște săvârșirea faptei și contribuie la aflarea adevărului, colaborând cu organele judiciare sau din contră, cu fiecare ocazie declară altfel starea de fapt, refuză să colaboreze cu organele judiciare, încearcă să împiedice tragerea la răspundere penală a altor participanți la săvârșirea infracțiunii, etc.

7. Nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială – toate aceste elemente ale acestui criteriu au în vedere situația inculpatului anterior comiterii faptei. Astfel, analizând aceste date despre o persoană, se poate observa un deficit material și/sau moral datorită lipsei sau nivelului scăzut de educație, a provenienței dintr-o familie în care părinții au antecedente penale ori sunt divorțați și nu se preocupă de educație și de viața copilului sau provin dintr-o familie numeroasă în care părinții nu au venituri, etc.

Este important de menționat faptul că legiuitorul a instituit obligația judecătorului de a analiza fiecare speță în parte raportându-se la aceste criterii pentru a pronunța o soluție temeinică și legală, stabilind o pedeapsă proporțională cu gravitatea infracțiunii săvârșite, cu periculozitatea infractorului și urmările produse. Pedeapsa stabilită trebuie să-și atingă scopul coercitiv, de privarea sau restrângerea unor drepturi în scopul reeducării și al prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.^[5]

Astfel, după analiza stării de fapt raportat la toate aceste criterii, judecătorul va stabili felul pedepsei (amenda penală, închisoarea sau detențiunea pe viață), după care va stabili cuantumul acesteia (numai la pedeapsa amenzii penale) ori durata (numai la pedeapsa închisorii). Mai apoi, va analiza dacă se impune aplicarea pedepsei stabilite (în caz contrar va pronunța o soluție de renunțare a aplicării pedepsei ori de amânarea aplicării pedepsei) sau  dacă se impune suspendarea executării acesteia sau ori executarea pedepsei în regim de detenție.

^[1] Mitrache Constantin, Mitrache Cristian – Drept penal român. Partea generală, ediția a 2-a, ed. Universul Juridic, București, p. 451

^[2] G. Antoniu, T. Toader – Explicațiile noului cod penal, ed. Universul Juridic, București, 2015, p.78

^[3]  M. Udroiu – Drept Penal. Partea Generală, ed. C.H.Beck, București, 2014, p.57

^[4] G. Antoniu, T. Toader – Explicațiile noului cod penal, vol. II, ed. Universul Juridic, București, 2015, p.84

^[5] F. Streteanu, D.Nițu – Drept penal. Partea generală, vol. II, ed. Universul Juridic, București, 2018, p.281